No use at all
“Ce-ar fi fost daca?” e una dintre cele mai ingrate intrebari. Ramane vesnic incertitudinea aia care macina sufletul si care adanceste ranile ce tanjesc sa se inchida pentru totdeauna. Ramane iluzia unui deznodamant inchipuit doar, un deznodaman
t ce nu tine cont de ratiune, de realitatea efectiva, ci de realitatea proprie, creata din refuzul evidentului.
“Din ce cauza?” sugereaza si aminteste de o prea mare dorinta de intelegere a cuiva ce nu se vrea a fi inteles. Din prima clipa in care se rosteste intrebarea aceasta, psihicul incepe sa faca deja corelatii si sa emita ipoteze, care mai de care mai pline de neputinta unei explicatii logice.
Indiferenta este cea care ucide. Ucide cu niste arme inexistente de fapt: lipsa reactiilor, a trairilor, a sentimentelor de orice fel, absenta la fiecare vorba rostita, la fiecare licarire din privire, la fiecare bataie de inima. Absenta spirituala si prezenta trupeasca, nu au niciun folos, caci el, ca si mine, nu e un corp care are suflet, e un suflet care are o parte vizibilă, numită corp.
Reflectia mea, prin prisma non-reactiilor lui, imi ingradeste orice speranta de a putea, vreodata, sa schimb ceva in ceea ce-l priveste si mai ales, in modul in care ma priveste. Ma aude, dar nu ma asculta.
Imensul vid ce defineste universul nostru comun, indeparteaza cu mare greutate, ce-i drept, dorintele desarte de a fi mai mult decat o simpla umbra trecatoare in destinul sau care, din rasputeri, se pare, se chinuie sa ma alunge cu orice pret. Si chiar reuseste. Victorie.
de ce nu