Blank
Pierdut in analgezice si sange pompand prin perfuzii, nu mai stii daca e aievea sau nu, tot ce auzi in juru-ti. Pierdut in fumul intunecos al visului si al camerei de spital, zaresti o lumina bolnava ce incearca timid sa-si faca loc printre jaluzelele trase pe fereastra intredeschisa. Lampa de pe noptiera arunca o faclie de speranta peste chipul palid al celuia ce ai devenit. Te ridici sa te poti privi mai bine. Si precum intro oglinda, nu vezi decat ceea ce e acum materialul, carnalul parasit de spiritual. Adica o masa inerta, un trup ce zace in visare si suferinta. Venele sar sa iasa din mainile zgariate, ce pastreaza inca marturia ingrata a teribilismului absurd, ce a avut drept deznodamant patrunderea in purgatoriu.
Puntea viata-moarte e reprezentata de tocmai aparatul, care de o luna si mai bine iti este alaturi. Este acolo, tintuit langa tine, si-si anunta suprematia pe care o detine, din cand in cand, prin zgomotele scurte si precise ce se pierd in ecoul peretilor scorojiti. Mijind in penumbra trupului incatusat in patul invelit in cearsaf alb, spiritul se plimba stingher pe linia usii ce desparte durerea ta de cea a altora asemenea tie. Si reuseste sa se desprinda de tot de tine, de fapt, de ce a mai ramas din tine, si se plimba pe culoarele impregnate cu mireasma neputintei. Pe hol, pe un scaun, cu mainile inclestate si privirea incercanata, o vezi. E acolo. Mereu a fost. Numai ca ai fost orb. Acum esti un mort cu ochii vii, si fara glas. Si tipi, dar nu te aude. Si ea a tipat, dar tu nu ai ascultat.
Te resemnezi, te intorci la tine, esti iar, parte din tine. Tu cu tine. Si dormi. Din nou. Pana cand? Pana cand aparatul va inceta sa mai rosteasca sunetele de care atarna viata ta, sau pana cand, vei gasi puterea sa te ridici tu cu tine. Tu trupul si tu spiritul. Nu doar spiritul. Nu iar aceeasi plimbare fantasmagorica prin lumea materiala.
Pentru ca viteza ucide.
Inca o data, imi dau seama de intelepciunea cuvintelor imparatului roman Octavian Augustus: Festina lente. Patientia et sapienzia, as adauga eu
macar de nu ar fi ramas fara ecou cuvintele lui…