Al3csandra's Blog

Cum am pierdut trenul acum?

Copilul Marii — Sun, 28 Aug 2011 06:15:04 +0000

Da, da, da…am facut-o din nou. Am pierdut trenul. Pai daca nu ma urc in alt tren, asta fac…il pierd. Imposibil sa ma duc si eu cu trenul de mi-a fost harazit pe beletul cfr-ist. E pur si simplu imposibil. Si serios ca intentiile mele sunt dintre cele mai bune. Dar sa discutam concret.
Totul a fost din vina telefonului. Da! E un telefon vechi din clasa a X-a,dintr-ala cu camera VGA. Tare nu?Ma rog.Ideea e ca mi s-a stricat telefonul si m-am pricopsit cu asta. Si de bun ce e….s-a inchis in mijlocul noptii. Nu tu explicatie ca” bai fumeie…incarca-ma”, nu tu zgomot ca “bai fumeie mor acilisha”. Nu, nu, nu! Nimic de genul. Si iata cum ma trezesc la fix 6.30 cand trenu pleca la 6.50. Nu tu bagaj facut, nu tu nimic. Relax take it easy imi zicea o voce. Si ma apuc in tihna sa-mi pregatesc hainutele, ascultandu-l pe Badea pe fundal. Si plec linistita. Bun. Si ma duc in metrou. Fix atunci imi dau seama ca nu mai era abonamentul valabil. Du-te stai la coada, ia-ti cartela. Hai in metrou. Ehe….de unde atata?Usile mi se inchid in fata. Si astept rabdatoare. Da…timpul se scurgea cu infinita rabdare, vorba lui Preda. Dar cum nici eu nu eram Niculae si nici statia de la Dristor nu era Salistea-Gumesti….nu era nimic de poveste aici.

Vine metrou. Urc. Un tip din fata mea: blond, inalt, slab si desirat. Cu un caiet dictando in mana. Ii privea pe toti din metrou si apoi, rabdator incepea sa scrie in caiet. Nu parea fumat asa ca merg pe ideea ca era artist.
Ajung la gara. Pe scarile rulante in fata mea se aseaza o ditai duduia cu bagaju. Nu am nimic cu oamenii grasi. Doar ca am ceva cu oamenii nesimtiti! De fapt nu. Am ceva cu oamenii grasi si nesimtiti. Pentru ca desi toata lumea stie ca pe partea dreapta se stationeaza, fumeia s-a asezat confortabil pe partea stanga. Si statea ca tuta. Trec de aia. Incep sa alerg prin gara. Imi cade telefonul! “Arza-te-ar focul de telefon. Din cauza ta am ajuns acilisha. Indura!”
Si ajung la casa. Logic ca fix atunci tanti vanzatoarea de belete, aceasta miss cfr cu contur de buze maro si rouge roz(contradictie in termeni, dar c’est la vie)se certa cu o mamaie ca nu avea marunt! Hai las-o!

Trec si de asta, ii explic…ajung in tren. Si ma apuc sa scriu la articolul de-l cetiti acusica. Doar ca, asa cum stie toata lumea, daca te asezi langa doua femeie care nu se cunosc in tren, sansele ca ele sa incepa sa vorbesca ,sa turuie precum doua melite sunt foarte mari. Si despre ce ar putea sa vorbeasca daca nu despre boala? Da! Mai intai despre tensiune, apoi diabet, apoi dureri de oase. Minunat!
A venit controlorul! Ne auzimJ

Cum m-am urcat in alt tren…

Copilul Marii — Sat, 27 Aug 2011 08:48:00 +0000

Am stat mult sa ma gandesc daca nu cumva ar trebui ca in cadrul blogului sa am o categorie separata: aventuri la cfr. Daca tot ma aflu la cel de-al treilea articol pe aista tema, ar fi perfect justificat sa fac si asta. Ma intorceam de acasa. Si duminica dimineata zic sa ma duc sa-mi iau belet. Nu gasesc desigur la trenul cu care vroiam sa plec. Iau la urmatorul. Obisnuita ca trenul sa plece de pe linia 1 am asteptat cuminti acolo’sha pe peron, eu dimpreuna cu Dani. La un moment dat vedem un tren de pe linia 4 care pleaca. “Ia uite, zice Dani, trenul ala pleaca spre Buc”. “Nu-i al nostru”, il asigur eu. Si tot asteptam si tot nu venea. Intre timp am gasit si ce sa facem. Am jucat ala-bala portocala, sotronul invizibil, utilizand pe post de piatra un pachet de gume. Adica am avut activitati solicitante carevazica. “Chiar mai Dani, oare d’aia s-or fi uitat copchilasii aia asa ciudat la noi?” Oh well.
Si vine trenul. In minte aveam numai sudalme la adresa CFR-ului. Adica intarziase 15 minute. Mi-era somn si foame. Ce surpriza vor spune cei ce stiu ca adorm oriunde, chiar si in cafenele si ca mananc cam toata ziua. Continuand. Vagonul 6 locul 27. Hai sa-l cautam. Dani circula cu nasul. E ceva normal pentru el. Eu eram in randul cetatenilor responsabili bla bla bla. Si ne urcaram in tren. He he…ca in filmele cu prosti. Din vagonul 6 fix locul 27 lipsea. Adica de la locul 26 se trecea la locul 28. “Bai esti nebun?!” cum ar zice Dani. “Nu, da’ tu esti?” as zice eu. Eram in zona Crepusculara. Da! Si da-i si mergi prin tren cu bagaje printre calatorii ce zaboveau pe culoare, in cautarea locului 27 din vagonul 6. Am aflat intre timp ca vagonul in care poposiseram era de clasa I si eu aveam belet la clasa a II-a. Ooook. Si cauta si cauta. Si ajungem la cuseta. Ne scoboram. Si vorbim cu nea controlorul. Si ne zice ce stiam déjà…vagonul 6 e mai in spate. E pe dracu! Ok. Ne intoarcem . “E strigator la cer!!”imi zic . “Sa–mi dea locu! Fac scandal. Ii dau la ziar….” Si toata lista de clisee tipice cetateanului nemultumit. O doamna il sfatuieste pe Dani sa mearga sa rezolve cu beletu-mi. “Mergeti dvs ca sunteti barbat…” “Da, foarte buna miscare…un barbat fara belet. Adica practic era fata in fata cu dusmanul. Sfidare!”
Si aflam ca…era alt tren. Ca asta ducea la Arad. Bine ca trecea si prin Bucale. Super. Si spasita asteptam sa vina controlorul. Si vine. Si Dani pleaca intru a se salva pe amenda. La toaleta. Si merg pe blat. Ii arat beletul. Renuntasem la planul initial de a incepe cu justificari si lamentari. Si scap. Si iaca-asa dragii babei, dimpreuna cu Dani am stat pe hol. Current, bagaje o droaie, oamenii inghesuindu-se, cald, zgomot.Ce sa mai….genial a fost. Dar sa nu zicem hop pana nu sarim parleazul! Ca numa ce vine supra-controlul. E ca un fel de big brother. Da…erau vreo 5 insi cu inca vreo 3 politisti. Iesi din asta! Pai am iesit. Am mers pe acelasi blat! Daca pentru echipele din fotbalul romanesc functioneaza, la mine de ce nu ar tine? Si numa ce-l vaz pe Dani ca iar dispare. Si ajunge la cuseta. Dead end. Isi ia vocea de radio probabil si ii convinge pe vreo 3 de se aciuiaserea pe langa toaleta sa Ie spuna nasilor ca buda fusese inchisa tot drumu. Si a reusit.
Si a revenit triumfator in vagonul 6 cel far de loc 27 unde eu stateam pe culoar, in genunchi ascultand inca o data “Chasing Cars”. Nu de alta, dar “Chasing Trains” s-a vazut clar ca nu-mi iese!

Un inceput nesigur

Copilul Marii — Sun, 21 Aug 2011 05:28:55 +0000

Te-am mintit. Caci nu am trait ce am simtit. Poate ca doar am trait ce mi-ai dictat. Doar ca nu mi-au placut niciodata dictarile.Intotdeauna ramaneam fie prea in urma, fie asteptam nerabdatoare ca si ceilalti sa ma urmeze. Asa ca am ales sa ma prefac. Stapana pe situatie, tinand totul sub control. Si te-am mintit. Si ti-ai dat seama. Restul? Restul e aici. Acum. Atent asternut pe o foaie. Pentru ca am ales sa ma joc. Tu cu mine, iar eu cu cuvintele. Iar cuvintele? Cu tine.

Te-am mintit. Caci nu am trait ce mi-ai spus. Poate ca doar am trait ce am mai trait. Doar ca nu mi-au placut repetitiile. Intotdeauna intarziam la ele sau uitam partile ce nu-mi placeau. Asa ca am ales sa ma prefac. Atotcunoscatoare, avand o viziune clara asupra viitorului. Si te-am mintit. Si ti-ai dat seama. Restul? Restul e aici. Acum. Impregnat anevoios pe o foaie. Pentru ca am ales sa ma joc. Tu cu noaptea, iar eu cu dimineata. Iar dimineata? Cu tine.

M-ai mintit. Caci nu ai trait. Poate ca doar ai respirat.Doar ca m-ai respirat. Intotdeauna oboseai. Asa ca ai ales sa furi. Si ai tradat. Si te-am lasat. Restul? Restul e aici. Acum. Retrait de mine si uitat de tine. Pentru ca ai ales sa te joci. Tu cu mine. Doar atat.

Niste intrebari

Copilul Marii — Wed, 20 Jul 2011 10:22:13 +0000

Te arati intotdeauna neputincios si neinteles. Si pare ca cersesti din putinul meu de fiecare data cand incepi sa-mi vorbesti, fixandu-ma cu privirea. Zambesti si vrei doar sa fii lasat in pace. Si te las. Si astept. Te gandesti la cate ai facut si la cat de multe ai fi putut face daca doar ti-ar fi permis cineva sau ceva.

Rostesti cuvintele exact asa cum iti dicteaza gandul. Fara nici un fel de cosmetizare, fara nici un alt scop decat acela de a mai pune inca o piatra de temelie intre ce vrei, ce simti si ce gandesti. Te victimizezi desi stii ca nu ai scuza. Si regreti, dar mentii aceeasi speranta ca voi intelege. Din nou.

Ascunzi sau te ascunzi. Esti schimbator. Asta tot spui. Si nu vorbesti, dar de asta ma acuzi si pe mine. Si tocmai de aceea pasam de la unul la celalalt povara necuvintelor.

Niste raspunsuri

Copilul Marii — Tue, 12 Jul 2011 03:27:34 +0000

Nu stiu de ce iti scriu. Poate ca am nevoie de cineva caruia sa ii marturisesc tot ceea ce pana acum mi-a fost teama sa recunosc. Poate ca sper sa primesc un raspuns. Orice raspuns. Si poate ca stiu raspunsul. Doar ca il intarzii eu cu buna stiinta. Trag de minutarul ceasului ce ticaie amenintator pe biroul la care m-am asezat. Si imi inchipui ca doar vantul l-ar mai putea readuce acolo unde era acum aproape un an. Si-mi revad pasii ce ma purtau spre ceea ce sunt in prezent. Si recunosc tot: zambetele ascunse, privirile aruncate pe furis, cuvintele cu subinteles. Tot.

Si nu-ti mai cer sa zici ceva. Avem timp. Pentru tot. Vine toamna doar. Aduce cu ea vantul. El o sa se lupte cu minutarul. Si o sa-l impinga, din nou, acolo unde imi doresc. Trebuie doar sa stiu ce-mi doresc. Pana atunci, citeste inainte. Si cand o sa-ti amintesti ce trebuia sa spui, ce trebuia sa-mi spui…aseaza-te si fa cum ai facut pana acum. Doar tu stii cum.

Am mai rupt cateva pagini. In bucati mici, mici. Sa fiu sigura ca si daca m-as chinui nu as mai reusi sa le pun cap la cap si sa-mi amintesc. Vreau doar sa stii ca nu-mi voi ineca trecutul in adancuri pentru a trai un prezent de suprafata. Asa ca nu incepem si nu continuam de la zero. Chiar daca paginile sunt rupte.

Prima data-Concluzii

Copilul Marii — Sat, 09 Jul 2011 23:57:42 +0000

Si de unde am fobie de ace si intepaturi, ma vad pusa la zid. Rog publicul cetitor sa se aseze, copiii sa fie trimisi la culcare, batranii sa inchida ochii, femeile sa-si faca cruci…pentru ca e de domeniul grotescului ceea ce voi marturisi. O si vad. Sub masca unei asistente dragute de varsta a doua, de maxim 50 kg, se ascundea calaul. Un fel de moartea cu coasa. Doar ca in loc de coasa avea un fel de cuier in care imi agatase perfuzia. “Hehe,ma gandeam in sinea mea, sa te vad cum ma convingi sa ma intepi cu dracia aia, daca eu nu vreau. Si in plus o sa mizez pe asul din maneca.umorul meu. Sigur scap. SOTO!” Mda….siNgur ca da.

-“Intinde mana d’soara”.

-“Bine, bine…nu as vrea o supar pe duduie. Si intind mana.

-“Ia uite ce brat ai! Ce mananci?Gaura de la covrigi?”

Dar pana sa apuc sa-I zic ceva, doar ce o vad cum ma inteapa cu ditai acul in vena, si ma lasa cu plastic infipt acolo.

-“Acum o sa te odihnesti precum un bebelus”

-“Nu intelegeti ca nu mi-e somn? “

-“Pai hai sa mergem sa alergam atunci. Dam o tura de spital?

Ce? De unde stia duduia ca alerg? Inteleg ca imi pierdusem constiinta,dar chiar asa sa stau la taclale cu calaul meu si sa-i marturisesc ce imi place sa fac mai mult si mai mult? Si ma duc in lumea viselor.

Partea buna cand esti internat in spital….e ca lumea vine cu multa mancare la tine in vizita. Are u thinking what I’m thinking?Da! pufuleti! Pentru asta am trecut si peste blagoslovelile alor mei parinti, tovarasi si pretini. Si chiar e palpitant sa mananci cu branula in vena la Springtime. Pe cei de acolo nu-I mai sperie nimic. Vorba ceea….sunt vis-à-vis de minunatia de Colentina. Vad dintr’astea 24/7. Vreo 8 numere din National Geographic nu mai au nici un secret pentru mine. Cam asta face un om normal dupa ce se satura sa numere oi, sa-si faca ordine in agenda din telefon,sa-si citeasca mesajele, sa vorbeasca cu aceeasi mama panicata de12,59 ori la telefon, spunandu-I ca “Da,mama…am mancat. Nu, nu vreau sa-mi aduci nicio bluza groasa de acasa. E iunie pentru numele lui Dzeu!!”

Si nu e foarte palpitant sa-ti serbezi ziua in spital. Stiu. Tocmai de aceea am apelat la tehnici de persuasiune si manipulare ale mai marilor spitalului, doftorul si asistenta in speta. I acted like a total pro:”va rog,va rooooooooooooog….din suflet e ziua mea maine. Trebuie sa ma duc si eu sa-mi iau ceva frumos de imbracat. Va rooooooog….va aduc prajituri si daca veniti la constanta…va pun apartamentul la dispozitie…” La asa o strategie…rezultatul a venit ca o consecinta fireasca. Am si anume….scapat! Ce invataturi se desprind din asta istorisire?

• 8 ness-uri and 24 ore nesomn are in a relationship and it’s complicated

• 2 cafele went from being in a relationship with Alexandra Caraulani into being single.

• 1 sticla 2l Coca-Cola/zi changed his location from Alexandra’s room into Far away from Alexandra

• Alexandra Caraulani and tea&milk are now friends

• Alexandra Caraulani shared a link on her wall: “Sleepless nights in Seattle”

Prima data

Copilul Marii — Fri, 08 Jul 2011 21:03:10 +0000

Am facut-o si pe asta. Da! A fost prima data si pot spune sincer ca a fost mult mai bine decat mi-as fi inchipuit. Fara complicatii, fara probleme, incet, pe indelete, cu oaresce teama din partea mea, dar…s-a intamplat. Am fost internata in spital, la asta ma refeream desigur.
S-a inceput cu intrebarile clasice:
-“Obisnuiti sa consumati substante interzise, droguri,iarba?” Ce?! Asta m-a intrebat medicul fara niciun fel de tresarire pe chip.
-“ Doar etnobotanice ocazional” imi venea sa-i zic, dar m-a oprit constiinta omului proaspat intors din stare de inconstienta, lesin si oboseala cronica. “Nu!” ii raspund sec.
-“Cat obisnuiti sa dormiti pe noapte?”
-“Who are u? My mother?” i-as fi spus dnei doctor, doar ca nu cred ca ii ardea de conversatii cu intrebari retorice. Sa zicem ca avea o stare de suficient de mult sictir si plictiseala, incat putea concura de departe cu mine la orele de geografie cand mi se explica ce substante sunt in magma vulcanica.
-“Do-do-dormit?” ii raspund balbainu-ma grav. Si ma gandeam ce minciuna sa scornesc. Si cand consoanele si vocalele mai aveau putin si erau eliberate din mintea mea bolnava intr-un mare:”sase ore”, doar ce o vad pe Iona langa mine. Si vroiam sa-i spun ca in salonul urmator se dau masline si ciuperci gratis,orice…doar sa plece, dar nu…ea era acolo. Si ii spune doftorului ca am dormit dupa examen vreo 2 ore si ca pana atunci maxim 4-5 ore. Asta timp de 2 saptamani. -“Ei, draga mosului, cum o scoti tu la capat acum?”
Pai simplu, nu o scot…m-au internat. Sambata si duminica au fost de acomodare. In ciuda rugamintilor mele : “Eu nu pot cu spital, eu nu pot cu internat, eu nu pot cu d’astea…”, ma trezesc prizoniera intr-un salon.
“Is not that bad, e ca intr-o vacanta”, imi zicea o voce. Lipsesc doar: voia buna, prietenii, alcoolul, banii, dar in rest it’s all good. Ah, da! Vocea aia era autosugestia, care ma tot minte de fiecare data. O stie toata lumea. Autosugestia e aia care iti spune ca poti sa te abtii de la inca o inghetata, cand stii clar ca daca nu mananci acum inca una,te vei opri la primul magazin si-ti vei lua o cutie. Cea mai mare cutie. Despre autosugestia aia vorbesc.
To be continued…

Invitatie la o cafea

Copilul Marii — Sun, 03 Apr 2011 19:03:08 +0000

Te zaresc in fiecare dimineata cand plec la birou. Imping greoi usa scarii blocului si-mi caut apoi castile pierdute prin buzunarele sacoului. Tu esti in masina. Iarna, aprindeai farurile si-mi orbeai privirea inca netrezita. Eram ca pe pe o pasarela, inundata de o lumina pe care o sfidam incordandu-mi ochii. Vara, ne intalneam intotdeauna pe drum: ma intampinai cu o cafea. In drum spre metrou, ma opream la chioscul de la capatul strazii si tu erai acolo: doar ce te salutai cu doamna aceea draguta. Cafea cu lapte, asta iti cumparai. Eu ceream intotdeauna o apa. Intr-o zi, doamna draguta nu a mai deschis chioscul. Si nu ne-am mai vazut.

In fiecare seara ne intalneam. Eram noi, dar alte personaje. Tu insotit de cate o domnisoara. Intotdeauna una diferita. La fereastra ta, perdelele erau intotdeauna trase. Doar intr-o seara ai descoperit geamul de valul ce te ascundea de cei din jur. Si ai aparut rece, drept si inexpresiv. Gol, desi imbracat.

In fereastra mea intodeauna batea timid lumina lampii la care scriam. In seara aia lampa mea s-a stins. Astepta sa fie martora la o privire de-a ta. Dar a incetat sa apara. Si s-a reaprins. Atunci ti-am zarit uimirea de pe chip vazandu-ma cu jumatate de fata inundata de lumina galbuie, jumatate intunecata. Ai zabovit pret de cateva minute intrebandu-te probabil cine sunt, de unde ne stim.

In urmatoarea zi, masina ta nu mai era acolo. Si nu te-am vazut nici la magazin. Doua saptamani. Pana intr-o zi in care, am simtit cum cineva, in spatele meu impinge cu putere usa scarii pe care ma chinuiam sa o deschid. “Apa plata?” m-ai intrebat. “Cafea cu lapte?” ti-am raspuns. Dar nu de la chioscul doamnei dragute, ci de la cafeneaua in care ne trezisem singuri in miezul diminetii.

Welcome back to reality

Copilul Marii — Sun, 03 Apr 2011 10:11:28 +0000

Si iata cum cel dintai an de master ma gaseste intr-o alta locatie, alta decat minunatul camin moxist. Da, m-am mutat. Am tradat bataia pe un loc in sala de lectura cu bataile in teava ale vecinei de la unu, muzica asurzitoare de pe culoare cu zgomotul bormasinei lui nea caisa care tot trebuie sa-si mai dea o gaura. Unde, ma veti intreba. Pai nici eu nu stiu daca mai are vreun perete care sa-i satisfaca dorintele de gaurire. Cert e ca bormasina e parte integranta din personalitatea lui.

Administratorul blocului meu e minunat. In afara faptului ca ma crede de maxim 16 ani, imi mai si vorbeste mono-silabic. Desigur ca Miruna este “doamna Miruna”, iar eu sunt:”fetitza”, “cocutza” si lista poate continua. Adica omu asa mi se adreseaza. Ma priveste curios pe deasupra ochelarilor de fiecare data cand ispasita ma duc sa-mi achit datoriile catre statul cel dadator de taxe. Probabil nici hainele mele avant-alergat-si-dat-sufletul-pe-stadion nu ma ajuta foarte mult in demersul de a fi perceputa ca o oama matura.

Ce e fascinant in aceasta noua locatie? Oamenii. Apartin unei specii cel putin ciudate, cu care eu nu am avut de-a face prea mult…pana acum. Vesnic incercanati, cu aceleasi glume ponosite, asteptand cocosati si cu mainile in buzunare in fata scarii in care, timid, incerc si eu sa intru cand ma intorc de la birou. Sa tot aiba vreo maxim 19 ani si o mare sete de a fi bagati in seama. Si-mi zic, de fiecare data: “I’m tooold for this”, le-as putea fi mama…ok…poate nu chiar mama, dar oricum, o matusa mult mai in varsta, trecuta prin viata si trezita cu noaptea in cap, in fiecare dimineata. M-am obisnuit pana si cu apelativul “Constanta”. Sa fie primit si numele, si mielul de Pasti.

Un nenea de la chioscul de la care zilnic Miruna ma trimite sa-i mai cumpar cate ceva, ma masoara din cap pana in picioare si se mira ca nu stiu ce tipuri de chips-uri, cornuri etc sunt mai bune si mai la moda in ziua de azi. “Tineretu din ziua de azi d’soara!” Am facut pacatul sa-i spun ca nu mananc tampenii dintr-alea. Acum ma priveste si mai ciudat. Are senzatia ca apartin vreunei secte. Ieri, mi-a replicat taios: “Nu stiu ce fel de sportiva esti tu, ca te vad ca vii tot timpul echipata, dar sa stii ca tigarile si energizantele nu-ti fac bine. Sau la voi in Constanta acolo…de la salinitate, aveti mai multa forta?”. I-am zambit, fara sa-i raspund…nu de alta, dar small talk cu nenea…ar fi insemnat 30 de minute in minus de alergat…cam atat de mult se intinde la vorba. Si nu vreau sa risc. Cainii si ciudatii de pe stadion au program artistic incepand cu 9.30 seara si vreau totusi sa nu ma intorc pe bucati acasa. Desi…cred ca ambulanta care e de cel putin o data pe saptamana in fata blocului..m-ar duce pana la spital….

Discutie ad-hoc la Olimpia

Copilul Marii — Wed, 30 Mar 2011 20:09:41 +0000

De curand, legatura inseparabila dintre mine si al meu oras a fost pecetluita de un frumos costum de sport frumos branduit: “Oil terminal Constanta” , care-mi aminteste de tineretile mele cand faceam mai mult decat sa alerg ca data-n cap pe stadion, cand faceam ca omu…niste activitate fizica de performanta, prestam pentru al clubului sportiv viitor, cu mult spor, multe julituri, multe vanatai, multe entorse, multe rupturi musculare…ok… cred ca am inteles de ce am renuntat. Revenind.

Si ma intorc “asudata”(asta e din Morometii…am subliniat cuvantul de pe putin 35 ori)ma intorc ziceam….cu castile in urechi, cu muzica la un numar suportabil de decibeli. Nu de alta, dar vreau sa aud tot ce misca in juru-mi pentru a nu risca, din nou, sa fiu victima regilor soselelor, pentru care nu s-a inventat inca trecerea de pietoni. Si…niste personaje incep sa ma strige…si tot strigau: “Constanta, constanta”. Si incep sa-mi fac scenarii in cap: 1. Au vreun tic verbal 2. Vor la mare si merg pe sistemul: “Cere si ti se va da” 3. E singurul cuvant pe care il stiu. Desigur ca explicatia era una singura: Ma strigau pe mine. Si ma intorc, dornica de a le raspunde, pe un ton respectabil la orice interogatie decenta pe care mi-ar fi adresat-o, interogatie care sa nu includa parti anatomice sau simple onomatopee.

Ce vroiau sa-mi zica?Hehe…read the following if u will!

El:”Ai o tigare?”

Eu:Nu, da’ tu ai?

El: “Nu. Da’ faci misto de mine?”

Eu: “Zi-mi exact pasii care te-au condus la concluzia asta”

El: “Pai, n-am prins gluma.”

Eu: “Asta pentru ca nu era nici o gluma”

El: “Stii ca pe costumul tau scrie Constanta?”

Eu: “Asta e o informatie la fel de pretioasa ca faptul ca daca ti-e frica de lup n-o iei prin padure”

El: “P’asta a zis-o Hagi”

Eu: “Bravo, bulina rosie”

El:”Iar faci misto?”

Eu: “Tu ai un tic verbal: Constanta si faci misto? Nu te mai juca cu focul, ca te calca trenul”

El: “Ce faci?”

Eu: “Aproape la fel de bine ca laptele de zebra”

El:”Da laptele de zebra ce face?”

Eu: “Face aproape la fel de bine ca mine.”

El: “Nu inteleg”

Eu: “Nici eu. Poate te lamuresti, meditand la ghiulul tau aurit”

Concluzie: “Sa fie bine, carevazica…ca sa nu fie rau”